Poezie simbolista romaneasca. Antologie - Luminita Buscaneanu

O apariție de genul acesta ar putea constitui o adevărată revelație și un ghid util de lucru, atât pentru elevii liceelor noastre, pentru studenții de la filologie, dar și pentru profesorii lor.

Andrei Țurcanu, 

dr. hab. în filologie     

Prefață 

Definirea simbolismului – curent, mișcare, școală literară – mai creează încă dificultăți, mai ales în ceea ce ține de limitele temporale, văzând complexitatea autorilor și eterogenitatea demersurilor artistice. Realitatea amplă a diferențelor pe orizontala manifestărilor textuale dau însă în convergențe la nivel vertical, conceptual. Simbolismul, curentul literar apărut pe fundalul unui cumul de crize și transformări profunde, atât de ordin social-economic și istorico-politic, cât și de natură filosofică și psihologică, axat pe explorarea subiectului, cunoașterii, comunicării printr-o retorică revizuită la baza căreia stă simbolul revalorizat este anunțat încă de „Corespunderile” lui Baudelaire în 1857. În jurul anului 1880, prin Rimbaud, Mallarmé, Verlaine, se obține înțelegerea și asumarea noii conștiințe a poeziei și limbajului poetic. În 1886 Jean Moréas formulează doctrina și oficializează termenul de simbolism.

Secolul XIX marchează o mare cotitură în domeniul cunoașterii. Subiectul cunoscător se pomenește într-un context în care, prin „moartea” lui Dumnezeu[1], a unui sistem imuabil de valori, totul se schimbă vertiginos. Omul se confruntă cu un spirit nou, cel al vitezei mecanice, și cu mașina, care tinde să-i ia locul. Raportul dintre Om/Microcosm și Univers/Macrocosm este intermediat de progresul teh­nico-științific. Totuși, oricât de prins în acest iureș, subiectul cunoscător nu se poate lipsi de perspectiva transcenderii finitului. Raționalismul închide cunoașterea în parametrii experimentului, doar că semnalele venite din domeniul intuiției scapă măsurilor logicii. Desacralizarea cere rescrierea mitului[2] în vederea reintegrării Sinelui ideal (a acelui

„Autre” metafizic revelat lui Rimbaud în fosa dintre două stări: conștiință-inconștient), care e proiecția eului în infi­nit. Eul poetic în criză rezonează cu Sinele/„Autre” neo-sacral. Posibilitatea exteriorizării infinitului interior e dotarea corpului cu supraputere, în scopul trecerii peste limitele condiției umane. Corespondența realității exterioare cu cea interioară trece prin „dematerializarea”[3] analoagă sublimării onirice. Plonjarea în misterul inconștientului pentru o raportare cât mai valorizantă a eului la un potențial Sine din adâncurile ființei arată ca un șir de avataruri/lumi, derivate ale simbolului arhetipal. O suita fractală[4] de microcosm în microcosm în microcosm[5] asigură trecerea dinspre Haos spre Cosmos, și invers. Pentru a ajunge materie de Pagină, un univers al ficțiunii, realitatea imediată și concretă trece prin simțurile supraexcitate. Se obține imaginea aptă de a sta, ca „realitate intermediară”[6], între „sensibil” și „intelectual”, dincolo de care să se întrevadă „gama” tuturor „antecedentelor mitice”. Către Pagină deci se orientează și realitatea transfigurată, și multitudinea de oglindiri ale acesteia din toate timpurile, revalorizate acum de arsenalul tehnic nou (simbolul, corespondențele, analogia, sinestezia, sugestia, vagul, nuanța, clarobscurul). Instrumentul esențial în explo­rarea noului este corpul supradotat, debordant, exuberant, expansiv, care poate auzi cu ochii, trăi și în moarte și se identifica la fel de firește cu „fermecătorul” Satan (Alexandru Macedonski, „Imn la Satan”), ca și cu „bătrânul” Dumnezeu (Demostene Botez, „Basm”).

Prin revalorificarea imaginarului colectiv cu ajutorul simbolului resuscitat din centrul unei retoricii adaptate la cerințele plonjării în profunzimile ființei și prin re-animarea substraturilor „adormite” (precum strigarea/trezirea „amorului de plumb”, la Bacovia) ale conștiinței, Poema/Poetul (Constantin T. Stoika, „Vis mort”) transcende tipul ordinar de existență și accede la alt nivel al reprezentărilor. Apariția și preluarea estetică a conceptului de „inconștient”[7] deschide simbolului perspectiva sondării, pe verticală, a „lumilor” sedimentate cultural în memoria pasivă, intermedierea visului îl eliberează de corvoada mimesisului și face trecerea prin timpuri și spații, din viață în moarte, și invers, convențional posibilă. Moartea e numită „au-delà”/mister/necunoscut. Poezia devine element în sine, care nu comunică, ci se revelează.