Manifest pentru Unire. Un antidot la neomarxism si progresism - Ion Mischevca

Manifest pentru Unire. Un antidot la neomarxism si progresism

Prefata: acad. Ioan-Aurel Pop

Istoricul de la Chișinău, Ion Mischevca, ne propune o (…) stare de veghe, o explicație lucidă a unirii noastre, o despărțire netă a patrioților autentici de xenofobi și de șovini, o pledoarie sinceră pentru identitatea românească și, mai ales, „un antidot la neomarxism și progresism”.

Ioan-Aurel Pop
Președintele Academiei Române

„Manifest pentru Unire. Un antidot la neomarxism și progresism” este o lucrare doctrinar-istorică, în care autorul îmbină argumentele științifice cu viziunea sa conservatoare privind disputele ideologice contemporane.

Cartea este atât un manifest pentru unionitate și, implicit, românitate, cât și o replică neomarxismului și progresismului, devenite ideologii oficiale în unele state occidentale.

Autorul abordează mai multe subiecte sensibile, precum femeia și familia, tradițiile și națiunea, credința și Biserica. Totodată, lucrarea demontează tezele stângii privind egalitarismul, globalismul, moldovenismul și anticreștinismul. Prin urmare, cartea dezbate idei, și nu persoane sau organizații politice, fiind un îndemn la polemică, nu o directivă obligatorie.

Din Prefață

O nouă lucrare despre unirea românilor, apărută într-un context de dezbinare, își are, în ciuda cârtitorilor, rațiunile sale. Cartea de față, scrisă cu știință și conștiință de un istoric de-acum cunoscut și consacrat – Ion Mischevca – reașază o temă recurentă într-un context istoriografic modern, cu un limbaj adecvat secolului al XX-lea și cu răspunsuri adecvate provocărilor post-modernismului.

În acești ani de rememorare a unității noastre politice, realizate pe deplin acum un secol (1918-1920), se discută mult și despre locul și rolul istoriei în societate. Ce ne spun datele istorice despre Marea Unire? Ne spun că aceasta s-a înfăptuit din voința românilor și de către români, în 1918, prin marile acte democratice de la Chișinău (27 martie/9 aprilie), Cernăuți (15/28 noiembrie) și Alba Iulia (18 noiembrie/1 decembrie). În cei doi ani următori (1919 și 1920), unirea aceasta împlinită de români a primit și legitimare internațională, prin deciziile Conferinței de Pace de la Paris. La fel s-a întâmplat cu toate popoarele din regiunea noastră, de la lituanieni, estonieni și letoni până la polonezi, cehi, slovaci, sârbi sau croați. În acest context, sunt și istorici care preferă să minimalizeze sau să elimine complet rolul popoarelor, scoțând în prim plan numai poziția marilor puteri învingătoare. Se va spune că istoria este supusă variatelor interpretări și că fiecare are dreptate.

Aproape toți cercetătorii trecutului sunt de acord că istoria-discurs nu se potrivește întocmai cu istoria-realitate. Alții merg mai departe și acceptă că scrisul istoric este, în fapt, o narațiune, fiindcă istoricul selectează din ceea ce ne transmit sursele elementele semnificative („faptele istorice”) și le transpune într-o înlănțuire logică. Numai că între narațiunea cuprinsă în proza beletristică și narațiunea istorică este o deosebire esențială: în vreme ce literatul este liber să opereze cu imaginația, cu întâmplări și personaje complet sau parțial inventate, istoricul este obligat să refacă lumile de demult cu fragmentele reale rămase din prezentul de odinioară. De aici încolo însă, relativizarea nu mai are limite, fiindcă sunt investigatori ai trecutului care-și asumă libertăți de artist și care cred că pot face din trecut orice, care confundă adevărul artistic cu adevărul istoric. Firește, se poate ocoli noțiunea de adevăr istoric (relativ și parțial), dar atunci încetează și meseria de istoric și ținta textului istoriografic.

Evident, orice om poate să aibă și opinii personale despre trecut, mai întâi despre propriul trecut individual și apoi despre memoria colectivă. Numai că istoricul are datoria deontologică să distingă între părere, impresie, ipoteză, pe de o parte și certitudine, convingere, teorie, pe de altă parte, între eseu și anchetă (sensul cuvântului „istorii” la Herodot este cel de „anchete”), între un scenariu de film și o reconstituire veridică etc. Este la fel de clar că orice idee despre trecut – dacă este decent prezentată și dacă place publicului – își are locul său în Cetate, dar ea nu este neapărat și istorie sau text istoric. În altă cuprindere, chiar și textele istorice, oricât de riguroase ar fi, ajung să fie adesea paralele, fiindcă și reconstituirea după reguli general acceptate a trecutului are întotdeauna doza sa de subiectivitate. De aceea, istoria este formată din istorii, scrise și rescrise mereu, în funcție de diferiți factori. Numai că toate aceste istorii au câțiva numitori comuni care le păstrează caracterul de istorii și le deosebește de proza istorică, de legendă, de discursul politic, de eseu etc.

În acest cadru, și luările publice de poziție despre Centenarul Unirii de la 1918-1920 sunt variate, uneori surprinzătoare, alteori canonice, multe sentimentale, câteva foarte critice. Sunt analiști de tot felul, de la unii care ar dori numai simpozioane și serbări până la alții care nu ar vrea să se marcheze evenimentele în niciun fel.

Ioan-Aurel Pop
Președintele Academiei Române