Șansa eseului. Recenzie semnată de Lucia Țurcanu

Șansa eseului. Recenzie semnată de Lucia Țurcanu pe marginea creației lui Eugen Lungu – în Revista Literară a Uniunii Scriitorilor

„Debutând /.../ la o vârstă pe care însuși Arghezi ar fi fost invidios, Eugen Lungu și-a obișnuit cititorii să aștepte, o dată la cinci ani (o strategie devenită modus vivendi, se pare), două-trei apariții editoriale care să le reîmprospăteze acea plăcere a lecturii pe care au trăit-o la citirea eseurilor în revistele literare. Adunate în volum, textele lui Eugen Lungu, publicate anterior fie în presă, fie ca prefețe/postfețe la cărțile altora, se (re)citesc cu uimire și interes sporit, pentru că devin parte dintr-un șir de eseuri ce întregesc imaginea unei lumi literare sau a unor fenomene artistice care, prezentate și interpretate într-un context mai larg, își relevă toate splendorile.” Lucia Țurcanu despre „Șansa eseului” lui Eugen Lungu, (inclusiv prin volumul Memorie și ficțiune), la pagina 10 în recenta aparițe a Revistei Literare.

Basarabia recuperează prin Eugen Lungu tot golul din eseistică. Pentru că autorul celebrelor eseuri din Raftul cu himere (2004), Spații și oglinzi (2009), Poetul care a îmbrățișat luna (2014), Panta lui Sisif (2014), De ce spunem așa (2014), Complexul Orfeu (2019), Artă și critică (2019), De ce spunem așa, 2 (2024) face cât o instituție și cercetează, descoperă, scrie, mânat de curiozitate (o calitate necesară oricărui om al scrisului și cercetării, dar tot mai rar întâlnită astăzi), cât nu reușesc institute sau uniuni întregi de la noi. Debutând (cu carte de autor, căci numele îi era cunoscut de mult datorită edițiilor pe care le-a îngrijit și, mai ales, celor două antologii – Poeți de pe vremea lui Eminescu (1990) și Portret de grup (1995) – care nu numai că au rupt gura târgului, dar au devenit repere în înțelegerea unor epoci sau fenomene literare) la o vârstă pe care însuși Arghezi ar fi fost invidios, Eugen Lungu și-a obișnuit cititorii să aștepte, o dată la cinci ani (o strategie devenită modus vivendi, se pare), două-trei apariții editoriale care să le reîmprospăteze acea plăcere a lecturii pe care au trăit-o la citirea eseurilor în revistele literare. Adunate în volum, textele lui Eugen Lungu, publicate anterior fie în presă, fie ca prefețe/postfețe la cărțile altora, se (re)citesc cu uimire și interes sporit, pentru că devin parte dintr-un șir de eseuri ce întregesc imaginea unei lumi literare sau a unor fenomene artistice care, prezentate și interpretate într-un context mai larg, își relevă toate splendorile. În acest sens, Eugen Lungu este un descoperitor de splendoare, de frumusețe a ideilor, cuvintelor și cărților, iar volumele sale de eseuri, cum bine observă Mircea V. Ciobanu, „se citesc ca niște romane (istorice, polițiste, cu cheie, tradiționale sau moderne, după caz), fie și povestind cel mai adesea aventurile ideilor (dar și ale oamenilor)”.

Un astfel de „roman” (despre idei și oameni) este și volumul Memorie și ficțiune, apărut recent la Editura Știința. Structurate în trei compartimente – Sinteze, Întâmpinări, Reacții –, textele din această carte confirmă o dată în plus diversitatea preocupărilor literare ale lui Eugen Lungu și, în același timp, specificul stilului acestui autor: pe cât de profunde sunt cercetările și neașteptate conexiunile și asocierile, pe atât de limpede și convingătoare este scriitura. Eugen Lungu scrie despre clasici și moderni, despre teme literare și cuvinte pierdute, despre sensuri uitate și semnificații nebănuite, face sinteze sau rememorează întâmplări și personaje din viața reală cu la fel de multă tenacitate și dedicație – ca un profesionist de mare clasă.

În Sinteze, autorul – filolog de școală veche! – practică studiul monografic pentru a realiza profiluri, sau portrete, de autori, de la clasici (Mihail Kogălniceanu, Eugen Coșeriu, Aureliu Busuioc) la postmoderni (Nicolae Popa, Emilian Galaicu-Păun, Nicolae Leahu, Valentina Tăzlăuanu, Vitalie Ciobanu). Impresionante în aceste eseuri sunt mai ales comentariile punctuale pe vocabular, fie că e vorba de „manipularea frecventă a mijloacelor lexicale” practicată de Aureliu Busuioc pentru a extrage efecte umoristice (vezi: Aureliu Busuioc: tentația istoriei și aventura cinegetică), fie că se relevă rolul anticipator al lui Kogălniceanu, în eseul Mihail Kogălniceanu în secolul Marilor Clasici:„Citite azi, încercările literare ale lui Kogălniceanu par marcate de timp, mai puțin Noul acatist a Marelui Voievod Mihail Grigoriu. În primul rând ca vocabular: în afară de câteva arhaisme (ghevghir, harare, încorajarisăști etc.) limbajul, cu sonorități din repertoriul duhovnicesc, aproape că nu se deosebește de cel al poetului secolului XX Octavian Goga! În al doilea rând, prin artistismul demersului, care anticipă poetica urâtului și a invectivei interbelice. Acatistul... pare cel mai lipsit de cusururi și cel mai bine regizat text literar al clasicului. Piesa are ecouri de pamflet de o luciditate toxică nemaivăzută. Retorismul bisericesc e întors aici pe dos, e disimulat, e împins spre contrariul a ceea ce trebuia să fie un acatist – un imn de slavă! Glorificarea e convertită în opusul ei – invectiva! Și ce invectivă!”.