Bucovina lui Mircea Streinul. Cronică de Ion Simuț în revista Cafeneaua literară

Bucovina lui Mircea Streinul. Cronică de Ion Simuț în revista Cafeneaua literară

Bunul nostru prieten și colaborator, criticul Ion Simuț, semnează în numărul curent al revistei Cafeneaua literară (pag. 3–5), în cadrul rubricii sale constante, „Simptome”, o cronică atentă și profundă dedicată volumului Mircea Streinul.

O relectură necesară, nu doar pentru recuperarea unui nume esențial din literatura interbelică, ci și pentru înțelegerea unei epoci în care literatura română își căuta – și își confirma – reperele de profunzime.

Un text de ținut minte, în stilul sobru și rafinat cu care Ion Simuț ne-a obișnuit.

Mircea Streinul (1910-1945) este scriitorul care reprezintă cel mai bine Bucovina interbelică. Inainte de 1990 a fost interzis din două motive.

Primul, pentru că numele său era legat de Bucovina, a cărei istorie era ea însăși obturată, în urma înstrăinării părții de Nord către URSS, la încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial; România postbelică nu mai era aceeași cu România interbelică, nici geografic, nici istoric, nici politic – aspecte care nu se puteau discuta, pentru că implicau trimiteri la situația dureroasă a unei samavolnicii. Când s-a putut vorbi din nou despre Bucovina, spațiul ei era redus la ce mai rămăsese în România postbelică în jurul Sucevei și al Rădăuților. Cernăuții, centrul cultural și politic al Bucovinei, era ocultat dintre referințele firești. Mircea Streinul a reflectat în poezia și în proza sa atât geografia acestui spațiu, cât și istoria dureroasă a unei provincii românești, înjumătățită de vitregia destinului. Mai persista ceva, într-o suspensie vagă, în manuale: Cernăuții și Aron Pumnul, dascălul lui Eminescu, ca repere din biografia poetului național.

Al doilea motiv pentru care Mircea Streinul nu mai putea fi evocat în perioada postbelică se referea la vina simpatiilor sale legionare, explicite în publicistica sa și în interferențele biografice din anii 1940, punctul de vârf al mișcării extremiste în România. Un articol al său, publicat în „Buna Vestire”, din 25 februarie 1937, se intulează Încercări despre poezia legionară, fără niciun fel de ambiguități, deși opțiunile sunt pe alocuri vaporoase, cu accente de religiozitate, vehiculând un vocabular de amvon: înviere, reînnoire sufletească, mormântul sfânt, eroism al spiritului, permanență a morții, „trecerea în divinitate”. Nu lipsește pledoaria transparentă pentru „legionarismul practic”, „entuziasmul taberelor de muncă”, „elanul jertfelor”, „cântecul verde al gărzilor de fier” (p. 183-184 în ediția de Scrieri). Dar poezia și proza lui Mircea Streinul depășesc acest tezism.

Recuperarea unui scriitor integral cenzurat

                                                                           ***

Un patetism patriotic răzbate din adâncuri: „România, îngenunchiată, sfârtecată, lovită până în străfundurile ființei sale de Dragomirne și miorițe, de plaiuri însorite și de ceruri adânci ca însăși lumina îngerilor, încerca să-și regăsească voința de a renaște” (p. 479). Cum suntem în 1941, după prima cedare a Basarabiei, în timpul războiului, se pregătește rezistența împotriva sovietizării. Bucovinenii care vor să fugă în România vor fi împușcați în masă. Cernăuții și Bucovina sunt recuperate de armata română prin ofensiva ordonată de Ion Antonescu în 22 iunie 1941 (ordinul este redat întocmai în roman, p. 498-500 în ediția de Scrieri).

Sensul metaforic al titlui este dezvăluit în chiar prima pagină a cărții: „Prăvălia diavolului era numele unei închisori de sângeroasă celebritate în America războiului nord-sudist. Oare fiecare dintre noi nu trece, fie și numai o singură dată în viața sa, prin Păvălia diavolului? Pe umerii mei simt toate lanțurile și pietrele lumii”. Privit prin această prismă, romanul dezvăluie marea încercare politică la care sunt supuși deopotrivă Bucovina, locuitorii provinciei și scriitorul de către război și agresiunea rusă. Înțelegem mai bine ce ar fi însemnat ultima parte a trilogiei, partea nescrisă, romanul războiului împotriva comuniștilor, așa cum îl anunță epitaful final al celor două părți publicate. Cum putea fi agreat de regimul care se instala în România în 1948 un scriitor atât de explicit anti-comunist și implicit anti-rus?

Dintr-un roman poetic, Prăvălia diavolului devine un roman politic. Romanul apare în 1942 și va avea un destin nefericit, ca și acela al personajelor sale. Și al autorului însuși.

Cu toții vor fi îngropați în uitare, până după 1990, și chiar până mai târziu, iată în 2024, când toată această magmă epică, extraordinară în convulsiile ei, este restituită de Mircea A. Diaconu. Câți dintre noi vor fi dispuși să înțeleagă ce a însemnat Mircea Streinul în istoria Bucovinei și în istoria literaturii române?

Cu o operă impresionantă, integral cenzurată până în 1989, Mircea Streinul nu este deocamdată integral restituit din 1990 încoace. Efortul și stăruința lui Mircea A. Diaconu merg cu succes în direcția acestei revanșe postume a scriitorului bucovinean.

Apărut în revista Cafeneaua literară (Pitești), nr. 4, aprilie 2025