Roman(esc)ul intelectului. Cronica in Revista Scriptor

Roman(esc)ul intelectului. Cronica in Revista Scriptor

O cronică semnată de Mircea V. Ciobanu pentru recenta ediție a revistei Scriptor despre volumul Memorie și ficțiune de Eugen Lungu, apărut la Editura Știința, 2024

Dacă îmi amintesc bine, chiar protagonistul meu de azi e cel care făcea această precizare necesară: literatura din Basarabia nu trebuie neglijată în istoria literaturii române, fie și pentru că pe parcursul ei a dat câteva nume indispensabile acestei istorii (Russo, Hasdeu, Stere, Goma), fie pentru că a furnizat un grup de scriitori notabili, fie și pentru raftul doi al acestei literaturi. Dar dincolo de interesul firesc (pentru istoria literară), vine timpul și locul cititorului de plăcere. Cel care consumă literatură pe pâine și mai puțin îl interesează viza de reședință a autorului (cu atât mai puțin, motivele patriotice pentru care trebuie să-și sacrifice timpul, citindu-i pe „ai noștri”, umiliții, obidiții, împrăștiații prin lume). Lectura dezinteresată, din pură plăcere lecturală (estetică, istorică, enciclopedică) este fără frontiere, cu interesul pentru cărțile bine scrise (sau, vorba lui Kogălniceanu, fie „din orice parte a Daciei”, dar să fie bune).

Ei, bine, iată aici am ajuns la intenția mea (la strategia mea promoțională). Am mai spus asta, doar că în altă formă. Dacă cititorul român, azi deloc obijduit de piața de carte (dimpotrivă!), fie națională, fie „străină”, ar vrea să răsfoiască și prin rafturile cu cărțile celor de dincolo de Prut, dar nu ar avea timp pentru tare multe, eu l-aș îndemna să deschidă, mai întâi, cărțile lui Eugen Lungu. Dacă voi spune că e criticul numărul unu al Basarabiei de azi, aș interesa doar un segment mai special de cititori. Dar el este și eseistul de neîntrecut, apreciat în tot spațiul limbii române, iar eseurile lui sunt și cele mai impresionante poeme, și cele mai interesante proze din acest teritoriu al literelor române.

Roland Barthes mărturisea într-un interviu pentru Ion Pop că „eseurile critice pe care le scriu acum merg totuşi foarte departe în sensul romanului, al romanescului. (...) încerc deci să produc o formă care să fie deopotrivă romanescă şi intelectuală, romanescă şi critică”. Și, mai departe, cu trimitere la epoca lui Paul Valéry: „S-a vorbit mult, în vremea lui Valéry, despre noţiunea de «comedie a intelectului»; ei bine, în ce mă priveşte, aş înlocui cu plăcere această expresie cu cea de «romanesc al intelectului»”. După modesta mea opinie (și percepție), întruparea perfectă, chiar demonstrativă a „romanescului intelectului” o regăsim în eseurile lui Eugen Lungu. Din fiecare text răzbate, într-un fel de „tehnica bareliefului”, un personaj. Iar personajul, dacă e bine conturat, aduce după sine istoria sa. Iar o istorie convingătoare aduce după sine contradicțiile, contestarea, revolta lumii, deranjul. De exemplu: „Emil Brumaru pare el însuşi un înger pervers printre atâţia alţii, puri sau mai puţin puri, care zboară pieziş în poemele sale. Oricum, până laInfernala comedie (2005) e un liric mai mult al raiului, un rai cu leuştean, mărar, serafi, heruvişi fluturi ameţiţi, căci scârna lascivă, destulă ca să supere pudibonzii, e ambalată în «ceaţa unui nimb trandafiriu», cum zice pios împricinatul. După – îngerii încep să grohăie porceşte, acelaşi termen savant «lasciv» roşind deja la fiecare vers, căci totuldepăşeşte chiar şi semantica sa libertină”.

Magia literaturii nu se ține pe subiectul propus; dimpotrivă, un subiect ordinar sau unul dintre cele uitate poate să strălucească cu fațetele lui ascunse. Să zicem, prin ce ar putea fi interesant un literat de marcă, om de cultură, om al politicului, om al procesului literar, dar fără operă consistentă, precum e Mihail Kogălniceanu? Enumerarea meritelor la fondarea României și a revistelor precum Dacia literară... ar fi binevenit, necesar, dar irelevant. Toate pot fi găsite în enciclopediile literare. Și atunci Eugen Lungu revine la textele uitate* (tuturor ni se pare că le cunoaștem și nu mai are rost să le revizităm) și, de o manieră structuralistă (deși îi detestă pe structuraliști), merge punctual pe filele îngălbenite, descoperind metoda prozei pașoptiste, biografice, fiziologice, memorialiste. Detaliile devin obiecte de studiu și revelații ale cititorului: „predominant în aceste zăbăvi literare este spiritul analitic, mereu pigmentat cu multă ironie şi chiar autoironie, calităţi prin care s-a ilustrat lucidul animator cultural Kogălniceanu. Aceasta a permis unor critici să integreze întreaga operă cu tendinţe beletristice, scrieri de tinereţe, în sfera fiziologiilor. Fiindcă aproape toate lucrările considerate literare, debutează cu o digresiune eseistic-analitică, în care Kogălniceanu dezvoltă motivele, pe care urmează să le desfăşoare epic, în partea a doua, narativă, a prozei. Unele dintre aceste „digresii” nici nu află ulterior o dezvoltare narativă, tot elanul autorului consumându-se în uvertura savanta”.

Este doar un fragment, selectat aleatoriu, dintr-un eseu dedicat lui „indezirabilului” (în Basarabia) Kogălniceanu. Sau iată cum începe o prezentare a unui autor contemporan : „Emilian Galiacu-Păun de fapt nu scrie, ci generează textul, proces egal cu Facerea lumii (de hârtie, evident) cu toate ale ei: despărţirea luminii de întuneric, a apelor de uscat, modelarea lui Adam şi smulgerea Evei din coasta lui ş.a.m.d. Creând astfel un spaţiu în care intertextualitatea biblică e prezentă sub cele mai neaşteptate forme. Toate într-un mixaj epic din care se compune de fapt lumea reală, forfotitoare – cu binele nedespărţit de rău, cu frumosul conturat prin urât, cu libidoul continuat deură, cu râsu’-plânsu’ etc., etc.”

                                                                                    ***

* Eugen Lungu, Memorie și ficțiune, Editura Știința, 2024. 256 p.