Ion Barbu și barburiștii inexistenți. Cronică în revista Scriptor

Ion Barbu și barburiștii inexistenți. Cronică în revista Scriptor

02.09.2025

Poezia română (și întreaga literatură, dar cu poezia e mai simplu, ea e mereu în avangardă, ea e obligată să nu pastișeze etern și invariabil paradigme răsuflate) are nevoie de sânge proaspăt. De incursiuni străine. În acest sens, un medic precum Voiculescu, un matematician ca Barbu sau un biolog ca Dimov îi oferă șanse suplimentare de împrospătare. Fie și din motivul că ei au studiat poezia în altă ordine decât cea cronologică.

Programându-mi o cronică la o ediție recentă – Ion Barbu, Opere, Studiu introductiv de Bogdan Crețu, Știința, 2025 – mă gândeam să aleg ceva „reprezentativ” pentru poezia lui Barbu (și aici, de obicei, îți vine în minte ceva din ciclul oriental sau din poezia ermetică), dar am înțeles cât de mult riscam să devin previzibil, repetitiv, doct și, în consecință, plictisitor. Tocmai în cazul lui! Ezitam, totuși, să încep cu banalele „ocazionale”, dar cât de mult greșeam! Pentru un poet care a devenit autor de versuri dintr-un pariu (după care a părăsit ringul, lăsându-l la dispoziția celor chemați), „ocaziile” sunt singurele explicații ale „nașterii artei”. Și legătura cu Nietzsche e directă, sărbătorile din care s-au născut cântecele dionisiace, apoi tragediile erau și ele „ocazii” (azi le-am asocia, pe teren folcloric, cu „poezia calendaristică” a tradițiilor, datate în calendarul cosmic). Și atunci am intrat direct în apa tulbure a improvizațiilor naturale, recitind niște versuri, care, iată, mi s-au părut foarte familiare, dar din altă epocă.

Aici mai facem o paranteză (în cazul lui Barbu, ele sunt previzibile). Elvira Sorohan ne va aminti în Introducerea în istoria literaturii că „Versuri din Psalmii moderni ai lui Arghezi («Te drămuiesc în zgomot și tăcere». «Ruga mea e fără cuvinte»), deși comunică alte sentimente, dorm în simplitatea acordurilor din psalmul 53: Grije când am multă/ Tu, Doamne,/ mi-ascultă/ Ruga din tăcere”. Și Nicolae Manolescu îi va regăsi pe Arghezi și pe Eminescu în aceiași psalmi ai lui Dosoftei. Ei bine, exact așa, citind un poem din „ocazionalele” lui Barbu, îl descopăr pe Cărtărescu, cel din Levantul, dar și pe Nicolae Leahu (ca basarabean, am privilegiul să citesc și alți poeți decât regățenii), cel din Epistola Sixtină.

O! Neant, a ta enigmă multe minți a chinuit!

Mulți au vrut ca să pătrundă nepătrunsul infinit

Și muierii să subjuge ceea ce-i nemăsurat.

Deci, și eu, muncit de gânduri și în Faust transformat,

Sub imperiul nostalgiei transcendentelor senzații,

Hotărât-am să-mi vâr sonda în a haosului spații,

Desfidând nemărginirea…

Normal că putem merge și mai departe, până la Bolintineanu și la Budai-Deleanu, dar eu am făcut asocierea imediată, ca simplu cititor, care nu vine în literatură în ordine cronologică…

Deși nu a dus lipsă de imitatori (de la Horia Stamatu la Dan Botta, de la Leonid Dimov la Cezar Baltag și de la Nichita Stănescu la optzeciști), Ion Barbu nu a avut continuatori (nu a avut nici precursori, dar asta e o altă temă), nu a avut discipoli consecvenți pe terenul literaturii. Nu a avut o școală teoretică, deși e citat adesea în legătură cu mișcarea literelor. „Poezia leneșă” e un termen consacrat; balcanismul literar îl vizează în mod prioritar; ermetismul în literatura română e pus în relație cu el, iar despre modernismul românesc în general e greu să discuți fără să faci trimitere la modernitatea sa implicită și la antimodernismul său declarat. Iar alături de cei doi Caragiale, el e un reper sigur nu doar în ceea ce ține de balcanism, dar și în ceea ce ține de literatura/ poezia pură.

                                                                                ***

Pe contrasensul imaginii statuare, clasicizate și cristalizate, deschiderile pe care le oferă polemicile și revelațiile sunt preferabile în cazul lui Barbu… Este precum cazul schimbării de optică în geometria neeuclidiană, când postulatul lui Euclid, care presupune că printr-un punct aflat în afara unei linii se poate trage o singură linie paralelă, după Lobacevski și Riemann, se descoperă că în realitate se pot trage o infinitate de linii, paralele cu linia dată, încrucișate în același punct-reper. Și atunci o sintagmă memorabilă și memorată împreună cu strofele-repere, precum „nadir latent”, de ex., nu mai este doar un citat neuitat, ci și un principiu întreg, anunțând trecerea de la pictura – pardon, poezia! – figurativă la imaginile abstracte, ipotetice, probabile, adică la pictura – pardon, poezia! – nonfigurativă, reflectată în imaginar, nu în oglinda empirică.

Mircea V. Ciobanu