Un articol, ca avanpremiera editoriala

Un articol, ca avanpremiera editoriala

În acest an, Editura Știința va scoate de sub tipar ediția Ion Barbu Opere, cu un studiu introductiv de Bogdan Crețu. Observator cultural publică un fragment din acest studiu:

Ion Barbu: ideologia „suveranistă“ a Isarlîkului și adeziunea la Mișcarea Legionară

Ciclul Isarlîk din volumul-cult Joc secund (1930) pare a conține partea care deocamdată a rezistat cel mai bine din opera lui Ion Barbu. Imitată repetat (de Cezar Baltag, Gabriela Melinescu, Leonid Dimov, ca să-i numesc pe cei mai notorii), ea atrage și azi exact prin ceea ce autorul detesta cel mai mult: prin exotism și pitoresc. Titlul ales trimite, savant, la vechea Grecie, filtrată însă prin experiența unei lumi care a stat veacuri la rînd „turcită“ și care, după secolul al XIX-lea, s-a rupt de această tradiție hibridă și încearcă să uite ce a fost, fără să devină ce-și dorește.

Modernismul ca atentat la identitatea națională

Ion Barbu e în esență un „antimodern“, în sensul dat de Antoine Compagnon. Barbu este un autor prin care poezia română s-a emancipat, s-a „căftănit“, urcînd (la nivel de poetică) la un nivel la care nu avea cum să ajungă organic, ci doar prin salt, prin ruptură. Dar scriitorul n-a ratat nici o ocazie să blameze modernismul ca pe un moft, ca pe o soluție nepotrivită. Critica lui la primul volum al Istoriei literaturii române contemporane a lui E. Lovinescu se explică printr-un refuz al sincronismului, pe care-l resimte ca pe o aderare brutală la un model cultural care nu se potrivește tipului de civilizație autohton: „Modernism e un cuvînt impropriu sau, aplicat poeziei, de-a dreptul ocară. El nu se referă decît la un efect secund al recentului proces de limpezire și concentrare realizat de poezie: recîștigarea prin cel mai recules act de amintire a unui sens pierdut de frumusețe“. Care ar fi acel sens organic potrivit culturii române? „Helenismul neistoric, altfel adevărat (prezent în gîndirea geometrică a lui Eudox și Apolonius, ajuns la expresiune în oda pindarică)“, filtrat însă, cum o spune într-un interviu, prin „sfînta rază a Alexandriei“ (aleasă ca model de sinteză românească între Grecia antică, bizantinism, ortodoxie, balcanism)…

                                                                                                 ***

Hitler, Căpitanul & Alexandria

Isarlîkul lui Ion Barbu e o pledoarie pentru recuperarea rădăcinilor, pentru reluarea raportului cu tradiția bizantină și apoi otomană – adică acea parte a trecutului la care scriitorii „neromâni“ nu au acces. Ideologic, în aceste poeme modernismul lui Barbu e unul retroactiv, nostalgic, conservator. Și, așa fiind, e și anti-occidental. (Lucru sugerat și de Nicolae Manolescu, în Istoria critică…) De aceea, adeziunea lui la Mișcarea Legionară, peste două decenii, nu e o întîmplare, ci o consecință firească a unei orientări ideologice naționaliste ferme. Ion Barbu nu a comis o „simplă“ adeziune la Mișcarea Legionară, din motive de carieră, cum s-a tot spus. Dacă ar fi fost așa – ar fi fost un „accident“, o „naivitate“, cel mult o rătăcire. Compromisul său va fi însă și unul literar, nu numai politic sau etic. El a făcut loc în opera sa temei legionare, a legitimat ideile legionare barbianizîndu-le, în poeme precum Tindă, 1940, Marșuri ariane ori Poezia verde, unele publicate în Falanga și comentate copios, admirativ în revistele de extremă dreapta. 1940 este o odă închinată lui Hitler, care e adus, prin intermediul Căpitanului, în intervalul de sinteză dintre nazism și spiritualitatea ancestrală a poporului român, filtrată prin… Alexandria: „Iar cea mai pură creștere din toate,/ El, Începutul, cel ce ne e tot:/ Prea sfîntul Căpitan, cuprinde poate, În strat adînc și osemîntul got.// Deci, slavă, mîntuire, Fuehrer, ţie!/ – Legiunea trage verdele-i covor,/ Să treci,în mers, de altă Alexandrie,/ La Darius șiÎmpăratul Por“. Sigur, textul e mult sub nivelul poeziei anterioare a lui Barbu, dar nu e rupt de tradiția ei stilistică și mai ales se folosește de „utopia balcanică“ din ultimul ciclu al Jocului secund, care era o referință clasicizată. Oricît de ocazionale ar fi articolele și poemele sale pro-legionare, ele nu sînt scrise în altă convenție decît aceea notorie a unei opere canonice, deja clasicizate la data la care aceste texte erau publicate în revistele extremei drepte. Or, tocmai această autoritate culturală, care e a marelui poet, se revărsa și asupra „eticii legionare“. Nu intenționez să fac un rechizitoriu. Cazul e documentat în ediția critică a lui Mircea Coloșenco, nu mai are necunoscute.

                                                                                      ***

Au legătură toate aceste texte „conjuncturale“ cu poemele din ciclul Isarlîk, considerate unanim niște capodopere? Sigur că au, deși nu le explică, după cum nici poemele nu justifică derapajul de mai tîrziu al scriitorului. E. Lovinescu îi sesizase bine în Istoria sa plasarea ideologică, ce era reacționară: „Orientul învinge Occidentul, inspirația trebuie să izvodească din realități naționale și nu din realități ideologice îndepărtate, din Platon sau din legende mitologice, din dionisiacul lui Nietzsche sau din parnasianismul francez“. Tudor Vianu vedea în poezia lui Ion Barbu o reabilitare a balcanismului, blamat, respins ca o categorie inferioară de majoritatea scriitorilor. Mi se pare important că primii critici ai poetului îl citesc întîi ideologic, abia apoi îl legitimează estetic. Ei au observat opoziția ideologică a acestui grupaj de poeme față de tendințele generale ale literaturii: fie spre afirmarea unei identități „suveraniste“, etnice, rurale, fie spre modernizarea prin sincronizare cu Occidentul.

                                                                             ***

(fragment dintr-un studiu mai amplu, de Bogdan Crețu)