FARMECUL ERUDITIEI INTELIGENTE. Cronica de carte Stiinta In Viata Romaneasca

FARMECUL ERUDITIEI INTELIGENTE. Cronica de carte Stiinta In Viata Romaneasca

Recomandare de lectură în revista Viața Românească, nr. 2 / 2024. Criticul literar Tudor Urian semnează în acest număr o cronică atentă și nuanțată la volumul lui Eugen Lungu, Memorie și ficțiune: Sinteze, întâmpinări, reacții (Editura Știința, Chișinău, 2024).

Un titlu dens, care adună în paginile sale reflecții critice și eseuri despre literatura română (și nu numai), așa cum doar Eugen Lungu știe să le construiască – cu finețe intelectuală, cultură solidă și spirit polemic. Un volum esențial pentru cititorii interesați de dialogul dintre memorie și ficțiune în literatura contemporană.

Citește cronica în Viața Românească – un reper al criticii literare românești.

Este o adevărată plăcere să citești textele mustind de informații inedite, strălucit valorificate de Eugen Lungu. Colegul nostru Mircea V. Ciobanu își asumă deschis invidia pentru felul de a scrie al criticului din Basarabia și se declară, fără ocolișuri, fan al acestuia. Scrie Mircea V. Ciobanu în Despre folosul criticii literare, cuvântul introductiv al volumului Memorie și ficțiune: Sinteze, întâmpinări, reacții de Eugen Lungu, publicat, sub îngrijirea sa la editura Știința: „Îi citesc studiile de istorie literară și exegezele, dar îi admir, mai ales, maniera free-style, a eseurilor, preferatele mele” (p. 4). Atins de această promisiune a unui festin intelectual, am citit cu multă pasiune, rând cu rând, cartea lui Eugen Lungu, chiar dacă m-am mai împotmolit pe alocuri în citatele în limba rusă, naturale pentru un public școlit în mare parte în sistemul educațional din URSS, dar problematice pentru cititorii de pe partea noastră de Prut.

Volumul se deschide cu un amplu eseu despre creația lui Mihail Kogălniceanu, inspirat de apariția ediției de Opere, apărută recent la editura Știința din Chișinău. Eugen Lungu trece în revistă edițiile din opera lui Kogălniceanu publicate în Basarabia în vremea comunismului sovietic (originile basarabene ale autorului fiind în acest sens un stimul deloc de neglijat) și felul contradictoriu în care opera sa (mai ales proza) a fost recepționată de criticii importanți din România, de la entuziasmul academicianului Nicolae Iorga pentru un personaj emblematic al istoriei naționale, fost, la rândul său președinte al Academiei Române, până la rezervele tot mai apăsate, pe măsura apropierii de contemporaneitate, culminând cu interogația retorică a lui Mihai Zamfir: „Ce caută într-o istorie esențială a literaturii române acest autor care aproape nu a scris literatură?” (vezi, p. 10).

Luând o oarecare distanță de litera textului autorului în discuție, privind oarecum din avion opera acestuia, se pot reține în cazul lui Kogălniceanu o eșuată tentativă de sincronizare cu literatura timpului său (explicit, cu romanele lui Balzac, cauzată de vârsta infantilă a prozei românești de la mijlocul secolului al XIX-lea) dar și o vocație pedagogică pusă în evidență de mult citata Introducție la revista Dacia literară (1840), dar și din numeroasele sale polemici având ca obiect problemele de limbă și literatură, în unele dintre ele ținta săgeților sale fiind onorabilul Timotei Cipariu, primul vicepreședinte al ceea ce astăzi numim Academia Română.

Trebuie semnalat faptul că în momentul în care Mihail Kogălniceanu își scria textele sale polemice, existau diferențe semnificative între felul în care se scriau și se pronunțau cuvintele în limba română între locuitorii din Moldova, Muntenia, Maramureș, Banat. Din această cauză, prin Decretul Locotenenței Domnești din 1/13 aprilie 1866 a fost impus Regulamentul pentru formarea Societății Literare Române ale cărei prime obiective enunțate au fost: fixarea unei limbi române unice, ale cărei reguli să fie cunoscute de toți vorbitorii ei, indiferent de țara în care trăiau și de particularitățile specifice fiecărei regiuni. Misiunea inițială a instituției a fost aceea de a „determina ortografia limbei române”, de a elabora „gramatica limbei române” și de a începe și realiza „lucrarea dicționarului”. Din cauza epidemiei de holeră care a lovit țara (apropo, poate că Eugen Lungu ar fi putut să caute și urmele epidemiei de holeră din 1866 în capitolul, foarte interesant, dedicat holerei și ciumei), ședința inaugurală a avut loc cu an mai târziu, la 6/18 august 1867, sub o nouă titulatură a instituției, Societatea Academică Română. Aceasta a devenit la rândul ei, institut național cu denumirea Academia Română, la 29 martie/10 aprilie 1879. Primul președinte al tinerei instituții a fost ales Ioan Heliade Rădulescu, decanul de vârstă la vremea respectivă, iar vicepreședinte a fost ales canonicul Timotei Cipariu, în a cărui sarcină au căzut obiectivele fundamentale ale Societății legate de ortografia, gramatica și dicționarul limbii române. Mai trebuie precizat faptul că numele lui Mihail Kogălniceanu NU figura în Decretul nr. 829 din 2 iunie 1867, semnat de Carol I, prin care reprezentanți ai Moldovei („România de preste Milcov”) au fost desemnați Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi și V.A. Urechiă. Ulterior, la 20 iulie, 1867 domnitorul Carol semnează Decretul 1047 prin care Titu Maiorescu și N. Ionescu sunt numiți pentru ocuparea locurilor rămase vacante. Kogălniceanu a devenit membru titular al Societății Academice Române abia în anul 1868. 

                                                                             ***

Eugen Lungu este un scriitor cu un spirit liber, lucid, doldora de carte, dar și de umanism, care își pune întrebările care contează și îi permite cititorului, prin aceasta, să caute împreună cu el răspunsurile care luminează fapte și destine umane. Realmente este o bucurie întâlnirea cu fiecare text al său.

                                                                    *** 

Eugen Lungu, Memorie și ficțiune: Sinteze, întâmpinări, reacții,Editura Știința, Chișinău, 2024